Am vazut Hunger, de departe cel mai bun film de pe anul asta. E despre ce se intampla dincolo de cortina de fier, in Irlanda sub Margaret Thatcher. In 1981 Bobby Sands impreuna cu alti luptatori IRA au fost incarcerati . Fiindca li s-a refuzat statutul de prizonieri politici, au refuzat sa imbrace hainele de detinuti si apoi au inceput greva foamei.

Steve McQueen e la primul film de cinema. Pana acum a facut mai mult arta video , motiv pentru care a primit primit Turner Prize in 1999.Mi-a placut ce a zis Steve McQueen intr-un interviu:

"I want the screen, in effect, to be a massive mirror. When you're looking at that, you are really looking at yourself - and sometimes you may not always like what you see. "

E ceva uimitor la filmul asta. Daca actorii ar fi vorbit romaneste as fi spus ca lucrurile s-au intamplat la noi, in perioada comunista. Acelasi gen de ura indreptata spre Celalalt care intre timp a devenit dusman si trebuie desfintat, distrus, desfigurat.

Hunger nu e un film obisnuit. Mai putin il intereseaza pe McQueen latura politica din toata aceasta poveste . A pus accentul pe aceea linie fragila ca separa umanul de bestialitate ( am vrut sa spun prima data animalitate dar cred des folosim cuvantul asta incorect). A iesit un film nepartnitor despre cum niste oameni ii trateaza pe alti oameni. Punct

Etichete: Cronica de film, Hunger, Steve McQueen

Zilele astea m-am intors de la Anonimul.Nu am vazut multe filme fiindca am preferat sa stau pe plaje dar ce am vazut mi-a bucurat sufletul.

Silent light este unul dintre cele mai delicate si misterioase filme pe care le-am vazut in ultima vreme. E o poveste simpla. de dragoste dintre un barbat casatorit si o femeie. nimic mai mult de atat, fara dialoguri inflorite, cadre lungi anuntate de la primul plan filmat in ralanti: un rasarit de soare . Vedem cum stelele se sting in noapte si cum cerul se inroseste treptat. E un film extrem de lent aproape ca nu se intampla nimic.

Stellet licht (asta e titlul original fiindca dialogurile sunt intr-un vechi dialect german fiindca totul se intampla intr-o comunitate de menoniti ) nu e intamplare in filmografia lui Carlos Reygadas. Tot ce a facut pana acum are ceva unic de care regizorii actuali se feresc fiindca tot ce e metafizic nu mai e la moda.

Nu cred ca filmul o sa ruleze in cinematografele romanesti. Poate fi downloadat de aici.

In incheiere Maxhumain, scurtmetrajul din '99 a lui Carlos Reygadas.

Etichete: Carlos Reygadas, Cronica de film, Silent light, Stellet licht

Sunt la TIFF de cateva zile. Filme bune si mai putin bune, cateva balarii care te fac sa te gandesti ce cauti acolo. Am trunchiat aici un articol pe care l-am scris pentru ziua unde am un jurnal de festival.

Mi-am inceput dimineata celei de-a cincea zile a TIFF-ului cu o biografie cinematica a ui Joe Strummer, vocalistul grupului de punk The Clash care in anii '70 a zgaltait mitul rockstarului, aflat pe un piedestal ca un zeu modern. Joe Strummer, in romaneste Zornaitorul a adus implicarea sociala in muzica rock ca opozitie la perspetiva naiva si idealista a hipiotilor. Prin albumele lor tinerii provenind din clasa mijlocie au aflat ce inseamna Sandinista si ce se intampla in America de Sud. E un film foarte intim, prietenii muzicianului s-au intalnit la un foc de tabara si isi amintesc de Joe Strummer. Naratorul povestii este chiar Strummer care isi povesteste viata cu autoironie, o banda sonora ce a ramas

Tot din aceeasi generatie vine si Patti Smith, poeta si cantautoarea careia regizorul Steven Sebring. i-a dedicat un film. Nu este o biografie clasica. La inceputulul documentarului Patti Smith isi rezuma prin cateva propozitii biografia pentru a elibera astfel filmul de rigorea cronologica. Urmatoarele 100 de minute ale documentarului sunt franturi din viata artistei inregistrate pe pelicula timp de zece ani. "Patti Smith: Dream of Life" e un jurnal poetic filmat in mare parte in alb si negru. Nu e singurul documentar din festival in care Patti Smith are un rol principal. Prin anii '70 aceasta a format un trio impreuna cu fotograful Robert Mapplethorpe si curatorul Sam Wagstaff. Biografia lui Mapplethorpe este cunoscuta, fotografiile sale scandaloase stau asezate pe peretii marilor muzee ale lumii.Mai putin se stie despre Sam Wagstaff, partenerul de viata al fotografului si colectionarul caruia i se datoreaza cota pe care o are acum fotografia pe piata artei. Sam Wagstaff din " a fost un dandy modern cu gusturi estetice desavarsite, care a adus colectionarul la rang de artist si .

Mai e de vazut in festival "I'm not there" o fantezie poetica cum nu s-a mai vazut de la "Wittgenstein" a lui Derek Jarman.

Asa ca PS, Un personaj enervant isi face loc in aproape toate documentarelor muzicale ale ultimilor ani si anume Bono. Oriunde, dai de el si de parerile lui spirituale.

Poate aceasta e doar frustarea unui angajat care lucreaza la una din firmele lui Bono. Locul unde mai traduc din cand in cand pentru televiziune apartine gigantului media, Elevation Partners unde unul dintre partas e domnul Bono.

Etichete: Black White and Gray, Cronica de film, Joe Strummer, Patti Smith, Patti Smith: Dream of Life, Robert Mapplethorpe, Sam Wagstaff

Pentru fiecare tip de spectatori exista un anume gen de film, si in cazul in care oamenii au gusturi eclectice, atunci, cu siguranta, se vor gasi producatori care sa imbine toate preferintele pentru a iesi o pelicula cu succes de box-office. "Bani gratis" spune povestea a trei femei care reusesc sa sustraga milioane de dolari dintr-o banca.

Bridget (Diane Keaton) este sotia unui manager de varf (Ted Danson) care si-a pierdut slujba. Fiindca datoriile lor se aduna intr-un ritm ametitor, cei doi sunt pusi in situatia de a-si vinde casa si a renunta la stilul lor de viata. Bridget se hotareste sa isi gaseasca o slujba, dupa ani de zile de trandaveala. Singurul loc unde este acceptata e in Banca Rezervelor Federale din Kansas, ca femeie de serviciu. In timp ce este la munca, Bridget observa cum banii sunt scosi din circulatie si distrusi. Brusc, ii vine o idee geniala. Cu ajutorul altor doua angajate Nina (Queen Latifah) si Jackie (Katie Holmes), Bridget pune la cale o mare lovitura.

In general, scenariile filmelor care au ca si subiecte jafurile dau dovada de mare ingeniozitate. Trebuie doar sa ne amintim de "Cum sa furi un milion" in care Peter O'Toole reuseste, printr-un sistem complicat, sa puna mana pe o statueta. Vremurile acelea sunt demult apuse si acum avem pelicule realizate dupa povesti anemice in care scenaristul reuseste sa potriveasca lucrurile astfel incat totul sa se termine cu bine.

In general, "momeala" pentru spectatori, in cazul acestui gen de comedii, sunt actorii alesi

restul pe ziua.net

Etichete: Bani gratis, Cronica de film, Mad money

Cand pui alaturi doi actori de calibrul lui Jack Nicholson si Morgan Freeman, cu siguranta ca acel proiect in care acestia s-au implicat, va starni interesul publicului. Si totusi, asta nu inseamna, automat, ca va iesi din asta un film interesant.

Atat Jack Nicholson, cat si Morgan Freeman sunt victimele unor clisee ce s-au tesut de-a lungul timpului. Despre primul dintre ei stim ca este cinic si mizantrop iar depre celalalt am aflat, din filmele in care a jucat, ca e "painea lui Dumnezeu". Nu degeaba Freeman l-a interpretat pe Cel de Sus in doua productii hollywoodiene. Pana la urma, nu mai conteaza faptul ca cei doi actori joaca si in filme serioase in care isi nuanteaza rolurile. Publicul larg si-a creat o imagine despre cei doi actori, asa ca asteptarile cu privire la ei sunt aceleasi. Cei mai multi spectatori se asteapta ca in fiecare film sa avem un Jack Nicholson morocanos si un Morgan Freeman intelept si foarte milos.

In cea mai recenta productie a sa, regizorul Rob Reiner nu face altceva decat sa perpetueze aceste stereotipuri.

restul pe : www.ziua.ro

Etichete: Cronica de film, Jack Nicholson, Morgan Freeman, The Bucket List, Ultimele dorinte

Cand eram mic am vazut un film despre 23 august, in care bunii comunisti introduceau pistoale in paini pentru ca armele sa ajunga la alti buni comunisti din inchisori si astfel PCR sa ne poata elibera de sub jugulul fascist. Acest gen de perspectiva romantica a comunismului o gasim si in filmele lui Sergiu Nicolaescu. Comisarul Moldovan e un baiat bun care lupta pentru dreptate si este printre altele comunist.E genul de spalare de creier finuta care se folosea in acei ani tristi.


Cand am vazut cel mai recent film al lui Ang Lee mi-am amintit de aceste strategii. Povestea filmului e aceasta: un grup de tineri idealisti se hotarasc sa il ucida pe Mr Yee (Tony Leung), un inalt functionar chinez care colaboreaza cu ocupatia japoneza. Pentru a reusi in planul lor grupul o va folosi ca si momeala pe frumoasa Wong Chia Chi. La un moment dat intervine si partidul care o face pe Wong Chia Chi sa constientizeze mai bine misiunea ei.


Bineinteles ca Ang Lee nu e Sergiu Nicolaescu si aceasta subtila propaganda e doar un punct din economia filmului. Interesanta este relatia ciudata si perversa dintre cele doua personaje si modul in care evolueaza, ca un joc periculos marcat de dorinta si prudenta . Pe Tony Leung (vazut mult in filmele lui Wong Kar Wai) il prinde bine rolul sadicului calculat si rece.


"Se, jie" e un produs pentru export al cinematografiei chineze, realizat de superstarul Ang Lee. Un film destul de bun dar sfarsitul m-a cam dezamagit cu toate ca nu prea vad

Etichete: Ang Lee, Caution, Cronica de film, jie, Lust, Se, Tony Leung

Dupa indelungi cautari am reusit sa gasesc si sa vad "The Inner Life of Martin Frost" a lui Paul Auster.Mi-a ramas multa vreme in minte acea scena din Smoke cand Harvey Keitel a ales sa fotografieze acelasi din aceeasi strada in fiecare zi timp de multi ani. E foarte miscator momentul in care scriitorul jucat de William Hurt o vede pe sotia sa, ce a murit de curand, intr-una din fotografii. Ca o naluca aflata in trecere pe aceea strada.

Apoi imi place Lulu on the Bridge despre coincidentele din viata si despre ce s-ar fi intamplat daca am fi trecut pe o strada intr-un anumit moment. Exista scriitori care te farmeca de la prima carte pe care o citesti si apoi cauti sa prelungesti aceasta stare. Trologia New yorkului mi-a deschis gustul pentru cartile lui Paul Auster iar Leviatanul este cartea lui care imi place cel mai mult.

"The Inner Life of Martin Frost" este ca si cum as fi cazut de la o inaltime foarte mare. Temele sunt aceleasi dar povestea este foarte rau pusa pe pelicula.Replici slabe in gura unor actori buni. E un film doar cu patru personaje, unul fiind jucat de Sophie Auster, fiica scriitorului. Rolul ei e foarte enervant si in plus nu numai ca joaca prost dar si canta la fel de prost.

Sophie Auster in 2005 a scos un album pe numele lui "Sophie Auster". Versurile a trei piese de pe album sunt scrise de Paul Auster. Nu a avut prea mare succes dar cel putin e perseverenta.

Etichete: Cronica de film, Paul Auster, The Inner Life of Martin Frost

Aseara am vazut Youth without youth si mi-am amintit de peliculele romanesti facute imediat dupa revolutie. Filmul lui Coppola are o distributie foarte buna. Apar aici Tim Roth in rol principal, Bruno Ganz (ingerul lui wim wenders),Alexandra Maria Lara, foarte multi actori buni si chiar Matt Damon intr-un rol minuscul iar montajul e al lui Walter Murch.

Filmul este facut in Romania,dupa o nuvela romaneasca. Pentru aceste motive si cele mentionate mai sus ar trebui am ganduri mai bune despre film dar din pacate este o dezamagire totala. Filmul este facut cu bani putini dar nu asta este problema ci faptul ca pare facut de amatori. Atmosfera este artificiala si abunda prostiile intelectuale.

Ceea ce e mai ciudat, e ca mi-a placut sfarsitul. Nu mi s-a mai intamplat pana acum sa agreez doar ultimele cinci minute dintr-un film. Povestea lui Eliade mi se pare generoasa si cred ca ar fi meritat mai mult decat a reusit sa scoata din ea Coppola.

Etichete: Alexandra Maria Lara, Coppola, Cronica de film, Matt Damon, Walter Murch

Am vazut aseara My Blueberry Nights, filmul lui Wong Kar Wai facut dupa divortul de Christopher Doyle. Noul director de imagine Darius Khondji (a filmat Panic Room, Delicatessen,Se7en ) pastreaza un pic din imaginea fluida a lui Doyle dar nu impinge lucrurile mai departe.

In My Blueberry Nights se regasesc aceleasi teme dragi lui Wong Kar Wai. Sunt povesti care se intretaie despre oameni care apar si dispar din viata celorlalti. Ilustratele sunt folosite pe post de jurnal.Are ceva din Happy Together, Fallen Angels si Chungking Express.

Nora Jones chiar daca nu e cea mai buna actrita cel putin are farmecul personal asa ca se compenseaza.Foarte multe cantece de Cat Power in film si chiar Chan Marshall apare intr-o scena.

In legatura cu Wong Kar Wai am o teorie. Daca ai vazut prima data In The mood for love atunci o sa iti placa mai mult decat filmele pe care le-a facut anterior, Daca ai apucat sa vezi inainte Happy Together, Fallen Angels si Chungking Express atunci In the Mood for love isi mai pierde din fascinatie. Cu siguranta daca as fi vazut My Blueberry Nights fara sa am habar de Wong Kar Wai poate as fi avut o alta teorie.

Etichete: Cat power, Chan Marshall, Cronica de film, Darius Khondji, My Blueberry Nights, Nora Jones, Wong Kar Wai

Am vazut ieri Le Scaphandre et le papillon, filmul care a fost in multe festivaluri in competitie cu 432. Ambele sunt bune dar, ca si gust personal. optez pentru filmul lui Julian Schnabel. Am vazut pana acum toate peliculele (nici nu sunt multe) celui care a lasat pensula pentru aparatul de filmat. De la Basquaiat mi-a devenit drag asa ca am fost foarte curios sa vad cum a iesit ultimul film.

Punctul forte al Scafandrului si fluturelui este partea vizuala. Este filmat experimental dar nu genul de experiment intelectual care te uimeste dar nu iti spune mare lucru. Imaginea este integrata in poveste, este parte din ea. Marea majoritate a cadrelor sunt filmate din unghiul subiectiv al personajului principal. Cum Jean-Dominique Bauby este paralizat si singura forma de a comunica cu ceilalti este prin clipitul singurului ochi sanatos, a rezultat de aici un unghi subiectiv foarte deformat si blurat.Conditia lui Jean-Dominique Bauby este jalnica dar nici o clipa filmul nu ajunge sa fie pateticoid. Ar mai fi multe de zis despre poveste dar nu vreau sa stric placerea filmului.

Dintre actorii pe care m-am bucurat sa ii vad aici sunt Marie-Josée Croze ( mi-a placut mult de ea in Invaziile barbare) si Max von Sydow, foarte batran. Am vrut sa zic ca poate acesta e ultimul lui film dar IMDB ma contrazice.Intre timp am mai facut 2 filme (Rush Hour 3 ???) si in 2008 urmeaza alte trei productii.

Etichete: Cronica de film, Film, Jean-Dominique Bauby, Le Scaphandre et le papillon, Max von Sydow, The Diving Bell and the Butterfly